DIN SPOVEDANIILE UNUI CREŞTIN / ARCAŞUL, Cernăuţi
 La venirea lor în Bucovina de nord, în 1944, sovieticii s-au pus imediat pe treabă cu represiunile împotriva populaţiei ocupate. Mulţi au fost scoşi din casele lor şi trimişi la urşii albi, alţii mobilizaţi şi trimişi pe front, alţii la lucru la uzinele din Ural şi dincolo, iar tineretul vânat şi dus la munci grele în Donbas.
Paralel cu represiunile, noile autorităţi au pornit tăvălugul ateist, o propagandă acerbă împotriva tuturor celor ce cred în Dumnezeu, fără deosebire de religie sau cult. Constituţia Uniunii Sovietice era trâmbiţată în toată lumea că este cea mai dreaptă şi democratică, că cetăţenilor ţării li se garantează tot dreptul la credinţă sau necredinţă. Se trâmbiţa una, da se făcea alta. Credinţa în Dumnezeu era ponegrită şi vorbită de rău, iar propaganda ateistă era organizată de stat încurajată şi finanţată. Comitetele de partid, începând de la vârf până la celulele cele mai mărunte, erau obligate să ducă munca de reeducare a celor ce cred în Dumnezeu în colectivele de muncă.
În afara de lecţiile periodice ce se puneau la cale, de specialiştii în domeniul propagandei ateiste, care se intensifica mai ales în preajma sărbătorilor religioase de peste an. Ca să fiu mai bine înţeles, voi trece la argumentarea celor afirmate. Drept exemple voi aduce unele amănunte din viaţa mea, precum şi încercările şi ispitele ateiste prin care a trebuit să trec.
Între anii 1941-1944, pe timpul când toată Bucovina intra în componenţa României, am terminat două clase româneşti, la şcoala din comuna Ceahor, judeţul Cernăuţi. Am început chiar clasa a III-a, urmând doar primul trimestru. La sfârşitul acestuia am primit tabelul cu note, iscălit de Elena Deleanu, profesoara clasei noastre. Mai departe în viaţa mea se produc schimbări radicale. Chiar din primele lor zile pe teritoriul nostru, sovieticii transformă şcoala românească din satul meu natal. Din românească în ucraineană, deşi populaţia lui în marea ei majoritate era de români. Împreună cu alţi copii de vârsta mea am fost trecuţi în clasa a patra cu predarea tuturor obiectelor în limba ucraineană. Nu-i vorbă, aveam eu unele cunoştinţe de limba ucraineană, dar sub nivelul cerinţelor pentru clasa a patra. Era greu, dar cu chiu, cu vai am terminat 7 clase în primăvara lui 1948.
După aceea am luat direcţia spre Cernăuţi, unde am fost primit la o şcoală tehnico-profesională. Aici am învăţat doi ani meseria de strungar în metal. După absolvirea ei am fost repartizat la lucru, la uzina constructoare de maşini pentru industria uşoară din Cernăuţi. La uzină am lucrat un an, apoi am fost chemat pe trei ani să-mi îndeplinesc servicul militar. Eliberându-mă la vatră după armată, m-am întors înapoi la uzina la care am lucrat înainte de cătănie.
Fiind orfan, căci tata mi-a murit în timpul foametei din 1947, iar mama a murit în 1953, cu patru zile înainte de a pleca la armată, în clipele acelea de durere şi amărăciune, singura mea mângâiere a fost credinţa pe care o urmam şi cuvintele domnului Iisus Hristos pe care le-a spus urmaşilor săi, că "Nu vă voi lăsa orfani" Ioan 14.18. "Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în mine" - Ioan 14.1 şi "Iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin". Matei 28.20.
Suind pe scările vieţii, vreau să spun, că dragostea de neam şi de limba maternă au rămas nezdruncinate. M-a ajutat apartenenţa mea la confesiunea baptistă din Cernăuţi. Pe atunci biserica baptistă se compunea din credincioşi ucraineni, români şi ceva mai puţini ruşi. După destrămarea imperiului sovietic, fraţii români baptişti au găsit prilejul nimerit să-şi construiască o casă de rugăciune la Roşa, pe strada Orehovskaia nr. 116 şi să organizeze o biserică baptistă română, din care şi până în prezent fac parte.
Aşadar, după cei trei ani de serviciu militar, când m-am întors din nou la uzina unde am lucrat mai înainte, trebuie să spun, colectivul în mijlocul căruia am lucrat un an până la armată, m-a recunoscut şi m-a primit cu bucurie. De asemenea şi şefii uzinei. Dar nu după multă vreme mi-am dat seama că sunt urmărit de antihriştii de la uzină şi că ei pun ceva la cale. Unii din brigada mea de strungari şi lăcătuşi, au observat că eu nu sunt ca ei, nu fumez şi nu iau parte la "chiohlanuri", că nu beau cu ei câte un păhăruţ două de vodkă sau de vin, că vorbirea mea este subordonată şi se difera de a lor. Curiozitatea i-a pus să mă întrebe, cine sunt eu, dacă nu cumva sunt sectant. Le-am răspuns deschis că sunt creştin baptist. De acum încolo au început necazurile mele. Peste câtva timp, pe unul din comuniştii brigăzii mele, biroul de partid al uzinei l-a însărcinat să se ocupe de reeducarea mea. Apoi alt comunist, rus, fost căpitan, maistru de secţie, mai bătrân şi mai căpos ca mine, a insistat, dacă se poate, să meargă şi el cu mine la biserica la care umblam. I-am răspuns că se poate. Ne-am înţeles în care duminică, unde şi la ce oră să mă aştepte ca să mergem împreună. A fost punctual. La adunare s-a aşezat lângă mine, tot ce auzea îşi nota într-un carneţel.
În perioada aceeea la Cernăuţi era o singură biserică baptistă în care serviciul divin se săvârşea în trei limbi, după componenţa ascultătorilor: în ucraineană, rusă şi română cu traducere în ucrainean ă. Aşa că oaspetele meu prindea tot ce se vorbea. Mai apoi, la întâlnirile noastre pe care le aveam la uzină, maistrul nega şi ponegrea cele citite din Sfânta Evanghelie, spunându-mi, că credinţa în Dumnezeu se potriveşte celor bătrâni, ca ocupaţie şi mângâiere, iar nu pentru cei tineri de vârsta mea, care trebuie să-şi îndrepte eforturile şi privirile spre viitorul luminos al comunismului.
Eu cunoşteam şi înţelegeam ce caută antihriştii de la uzină şi de ce mă curteaza. Pe ei îi interesa dacă nu cumva fac parte din vre-o sectă interzisă de lege.
Văzând că nu mă pot converti de la credinţă, comuniştii de la uzină au încercat să mă acosteze din altă parte. Uzina avea aproape 3.000 de muncitori şi după profilul producţiei era împărţită în mai multe secţii, iar acestea pe brigăzi. Peste câtva timp conducerea uzinei cu şefii de partid şi sindicat au început să menţioneze unele brigăzi fruntaşe în producţie cu titlul onorific de "Brigadă a muncii comuniste".
Lucrul acesta îl făceau în mod solemn, în faţa muncitorilor uzinei. Maistruluibrigadier ce conducea brigada muncitorilor i se înmâna solemn acest atestat sau diplomă şi un fanion pe care a doua zi le potriveau într-o ramă şi le atârnau pe un cui. A trebuit să curgă nu puţină apă pe albia Prutului ca să vină rândul la brigada unde lucram eu. Atunci şefii mei, începând de la cei mai mici, mi-au spus clar: "toţi din brigadă trebuie să fie ca unu, şi unu ca toţi, adică atei". Să aleg din două una, ori renunţ la sectă, ori mă concediez, fiindcă le sunt piedică şi din pricina mea nu pot primi acest titlu de onoare şi premiile băneşti cuvenite. Eu le-am răspuns, că nu fac târg cu credinţa mea, iar dacă am ajuns să le fiu piedică, să mă transfere în altă brigadă, căci la uzină sunt mai multe brigăzi, iar dacă nu le convine, să mă concedieze, dacă au dreptul să facă aşa ceva.
Când au văzut că nu le merge cu amenin ţarea, au început-o mai moale, cu momeala şi turtiţa. şefii ştiau că aveam nevoie de apartament, pe atunci eram căsătorit şi aveam doi copii mici. Ei mi-au promis că-mi vor ajuta să primesc apartament de la uzină dacă mă las de credinţă.
şefuleţul meu direct, maistrul brigăzii, comunist şi el, m-a chemat de o parte şi-mi spune:"Mă, nu fii prost, la mine acasă toţi pereţii sunt cu icoane, dar aici la uzină între dracii ăştia, trebuie să facem ce ne cer, vezi că altfel nu se poate". Eu i-am răspuns că cinstea nu-mi permite să fiu cu două feţe, acasă cu Dumnezeu, iar la uzină să mă unesc cu dracii contra lui Dumnezeu.
Au mai fost şi alte încercări, ca prin adunările muncitorilor din secţie să influienţeze asupra mea, ca să renunţ la credinţă. Cât priveşte munca mea ca strungar n-aveau obiecţii, eu îmi cunoş- team obligaţiunile şi respectam disciplina de muncă, mă număram printre cei mai buni strungari, de aceea şefii erau mulţumiţi.
La cele două adunări ale muncitorilor din secţia în care lucram, cei ce conduceau aceste adunări, mă forţau ca să răspund colectivului de muncitori, ce am de gând să fac pe viitor, să îi împiedic sau să-i eliberez?
Le-am răspuns ca şi înainte, credinţa mea nu este un obiect de negoţ şi tocmeal ă. Dacă într-adevăr le sunt o piedică, să mă concedieze contra voinţei mele, fără motive întemeiate, dacă au drept la aşa ceva.
După ultima adunare, care de asemenea n-a avut nici un rezultat pozitiv în favoarea ateilor, ce se hărţuiau cu mine, a urmat o pauză liniştită de câteva luni, după care, într-o zi am fost chemat în cabinetul şefului de secţie. Când am intrat am văzut şezând pe scaun un domn elegant. I-am dat bună ziua, el mi-a răspuns, dar nu s-a prezentat cine este, ci mi-a făcut semn să mă aşez şi eu pe scaunul de vizavi. Uitându-mă la el mi-am făcut impresia că este dintre şefii cei mari, de la partid sau de la KGB. După ce am luat loc, acest domn cu o limbă de miere a început să mă întrebe şi să mă scormonească cu întrebări referitoare la credinţa mea. Convorbirea aceasta a durat cam jumătate de oră, după care mi-a spus că pot să fiu liber. După acest dialog m-au lăsat în pace. Brigada mea aşa şi n-a mai reuşit să primească titlul de onoare pe care-l râvnea, iar eu am continuat să lucrez până la pensionare şi încă opt anii după. Deci am rotungit 50 de ani de muncă la aceeaşi uzină. Slăvit să fie Domnul pentru toate, şi bune şi rele, căci iată am ajuns acum la bătrâneţe, la odihna binemeritată.
În timp ce antihriştii se hărţuiau cu mine şi se ocupau de reeducarea mea, am făcut o probă să-mi schimb locul de muncă. M-am adresat la fabrica de cherestea, care avea nevoie de un strungar, dar şefii acesteia aflând de la alţii că urmez credinţă mi-au pus condiţia ca să dau la ziar un articol cum că renunţ la credinţa, şi atunci mă vor primi la lucru. Le-am răspuns că nu pot face aşa ceva. În continuare am înţeles că trebuie să rămân pe locul vechi şi să nu mai caut alt lucru, că oricum nu-l voi putea găsi.
Vreau să spun acum că toate aceste obstacole pe care le-am avut în viaţă, probabil că au fost îngăduite de Dumnezeu pentru încercarea credinţei mele şi a multora care şi-au pus nădejdea şi credinţa în Dumnezeu şi în Domnul Iisus Hristos. Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus cuvintele următoare:"Eu vă spun: pe orişicine Mă voi mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul Domnului înaintea îngerilor lui Dumnezeu; dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el înaintea îngerilolui Dumnezeu " - Luca 12.8-9.
Cine va citi articolul acesta pe care l-am scris, sincer rog să nu-şi facă impresia, că aş căuta să mă laud şi să mă prezint că am fost nu ştiu cine. Nicidecum, eu, dimpotrivă, mă smeresc înaintea lui Dumnezeu, înainte Domnului Iisus Hristos şi recunosc că împotrivirile şi ispitele prin care am am trecut în viaţă, sunt mici şi neînsemnate încercări în comparaţie cu prigoanele şi suferinţele primilor creştini. Istoria ne mărturiseşte că în cele trei veacuri ale erei noastre mulţi creştini au fost martirizaţi pentru credinţa lor în Domnul Iisus Hristos. La ei privim ca la nişte eroi ai credinţei. Ei sunt o frumoasă pildă de statornicie în credinţa pentru noi,creştinii vremurilor din urmă. Ne rămâne să recunoaştem şi să-L rugăm pe Domnul Iisus Hristos: măreşte-ne Doamne Credinţa noastră, că tare departe suntem de credinţa înaintaşilor noştri.
Am ajuns vremuri civilizate, de libertate, democraţie, pluralism de opinii. Dar ce s-a întâmplat cu creştinismul nostru? Cei mai mulţi şi-au schimbat priorităţile, s-au pus pe goană după cele vremelnice, iar cele spirituale sunt uitate sau nebăgate în seamă. Goana după bancnotele verzi şi albastre destramă familiile, copii rămân pe drumuri fără creştere şi educaţie părintească.
Creştinismul zilelor noastre este palid, ca să nu zicem aproape mort în păcatele sale. Nu puţini sunt de aceia care ieri erau atei înrăiţi, iar peste noapte s-au declarat creştini, că aşa s-o ajuns să fie la modă, se gândesc ca mai înainte, cine ştie, poate că şi pe această cale vor putea culege foloase materiale. Procedează după principiul: încotro bate vântul, încolo se-apleacă.
Nu puţini dintre foştii activişti şi anticrişti se află printre noi, ei se gudură, bat mătănii în faţa icoanelor, au pe buze numai miere, de parcă nicicând n-au ridicat biciul asupra concetăţenilor lor, împreună cu şefii lor pe care i-au servit, de parcă niciodată nu l-au hulit pe Domnul.
Aş vrea să închei cu cuvintele Domnului Iisus Hristos: "Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.
Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află". Matei 67.13-14.
E logic să ne întrebăm: pe care cale suntem, pe cea largă sau pe cea îngustă?
Dacă ne dăm seama că drumul nostru este greşit, nu este târziu ca astăzi să ne schimbăm direcţia, să alegem calea cea îngustă, care duce la viaţă, la mântuire şi la viaţă veşnică.
Ajută-ne, Doamne, în toate acestea! Fereşte-ne, Doamne, de făţărnicie! Fereşte-ne, Doamne, de ateii-antihrişti!
Amin.
Gheorghe COVALCIUC,
pensionar,
suburbia cernăuţeană Roşa.
|
