In loc de rugăciune
Demostene Andronescu
In seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpaia altdată in candela din gând.
Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-ţi oferi
Să-Ti stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Si de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am ca tot creştinul cu ce Te omeni.
Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima calda-a rugii n-o vei avea la cină
Si-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
In seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.
Primeşte-ţi lume, ţărna înapoi !
Demostene Andronescu
Cu sufletul ghebos, cu vrerea-n cârji,
Cu visul ştirb şi sur de bătrâneţe,
Ne-ntoarcem astăzi - biete mogâldeţe!
Noi ce-am pornit candva atât de dârji.
Primeşte-ţi, lume, ţărna inapoi,
Că cerul nu ne-a vrut! Trufaş şi rece,
N-a vrut nici o centimă să-şi aplece
Nici creştetul, nici zările spre noi.
Semeţi, am vrut să dăm năvală-n el
Şi toată lmea s-o cărăm in stele,
Dar vitregii, căderi şi câte cele
Pe suflet ni s-au pus ca un cârcel.
Dezamăgiţi in primul nostru dor,
Am vrut sa poposim atunci in stele,
Dar stelele nu ne-au voit nici ele,
Geloase să nu fim asemeni lor.
C-un pas mai jos, am vrut sa fim azur,
Dar nici azurul nu ne-a vrut tovarăşi
Si-a inceput rostogolirea iarăşi,
In hohotul stihiilor din jur.
Si tot alunecând pe povârniş,
Am vrut sa ne săpăm mormântu-n zare,
Să ne păstreze ea si săne care
In cerul plin de taine, pe furiş
Dar limpezimea zăii de cristal,
Sub greutatea-nfrâgerilor noastre,
Si-a destrăt minunile albastre
Si s-a surpat cu noi precum un mal.
Primeşte-ţi, lume, ţărna inapoi
Si sapă-ne cât mai adânc mormântul;
De cerul nu ne-a vrut, ne-o vrea pământul,
Că toţi suntem ai lui - şi tu, şi noi!
Nu-s vinovat faţă de ţara mea
Andrei Ciurunga
La ora cand cobor, legat in fiare,
să-mi ispaşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
-Nu-s vinovat faţă de ţara mea!
Nu-s vinovat ca i-am iubit lumina,
curată cum în suflet mi-a pătruns,
nici ca vrăjmaşii i-au prădat grădina
şi ca sutaşii coasta i-au străpuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară, hora-n prag,
sau c-am primit colindători in tindă,
cum din bunic in tată mi-a fost drag.
Nu-s vinovat ca toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
nici c-am poftit la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul - stea cu stea,
şi sfânta noastră pâine de la gură,
nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am indârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi ca urăsc hotarul de la Prut.
De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu frunte-n slavă strig din închisoare:
'Nu-s vinovat faţă de ţara mea!'
Colind de Crăciun
Valeriu Gafencu
La fereastra robilor,
Cântă îngerii în cor
De cu seară până’n zori,
Au venit colindători,
Îngerii nemuritori,
Încărcati cu dalbe flori.
Refren:
Lăsaţi copiii să vină
Să-mi aducă din grădină,
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori.
Cântă robii omului
Înjugati cu jugul Lui
Pe malul Trotuşului.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i cu suferinţă smulsă
Şi cu rugăciuni crescută.
Refren: ...
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare,
O fereastră de’nchisoare.
Lângă micul copilaş,
S’a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş.
Refren: ...
Azi Crăciunul s’a mutat
Din palat, la închisoare
Unde-i Domnu’ntemniţat.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.
Colindul robului
Valeriu Gafencu
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă smulsă,
Şi-i cu rugăciuni crescută.
În inima robului
Domnu-Şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:
Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.
Imn închinat celor căzuţi
Valeriu Gafencu
Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.
Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.
Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!
Imnul învierii
Valeriu Gafencu
Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.
Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!
Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.
Mi-s ochii trişti
Valeriu Gafencu
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Rămas bun
Valeriu Gafencu
Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.
Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.
Din cerul tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.
Trăiesc flămând
Valeriu Gafencu
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apa vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Cand răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci lisus de mine mult Se-ndură,
Refren:
Nu plangeţi că mă duc de lângă voi,
Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii in acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
Cu trupu-ncovoiat din cer coboară-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare
M-adapă lisus cu apa vie,
Grăuntele svârlit in groapa-nvie
Cu viaţa îmbrăcat-n sărbătoare,
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.
281
Radu Gyr
Numărul celulei mele.
Numărul hainei vărgate.
Numărul cheii turbate
intrând în lacăt, scrâşnind din măsele,
ronţăind ciolanele mele
Şi oasele Veciei uscate.
Numărul cu care mă strigă
la terciul cu mămăligă,
la dus hârdăul afară...
Numărul meu de fiară.
Numărul care arde mereu
pe cuşca mea milenară.
Numărul plânsului meu,
numărul săngelui meu.
Îl simt bătut în piept cu ciocane,
îl simt infipt în piroane...
adânc, adânc, pân’n inima-adâncă,
şi incă, şi încă
mai adânc, mai departe,
până în moarte.
Două sute optzeci şi unu...
Numărul ca un blestem,
cu el înfulec tutunul,
cu el hăpăi ciorba, cu el dorm ghem
cu el scuip flăcari şi gem,
cu el fierb în lava.
Îl văd zugrăvit enorm, cu otravă,
pe somnul meu, până’n stele...
Numărul zodiei mele.
Două sute optzeci şi unu.
Până’n celulă, la mine,
alte două sute optzeci,
de lanţuri, de cuşti, de jivine,
zăngăne, hăpăie, urlă ca mine, -
alte două sute optzeci,
de bestii, cu ghiare haine,
zgârie pietrele reci,
gâtuie viaţa, ca mine,
rup hălci din aduceri aminte,
muşcă, prin somn, o ţâţă fierbinte,
se izbesc de pereţi ca nişte lilieci,
sau doar putrezesc înainte,
ca nişte morminte,
alti două sute optzeci...
Două sute optzeci şi unu.
Numărul cu care mă târâi
prin sângele cuştei, şi latru, şi mârâii.
Două sute optzeci şi unu.
Numărul cu care râd ca nebunul,
scriu coapse şi sexe pe zid,
si’n fiece clipă ucid...
A mai murit inca unul
Radu Gyr
A mai murit incă unul -
cu foamea pe faţă,
cu ochii de ceaţă,
cu mâini ca tutunul.
A mai murit incă unul
din nemernica gloată
care pe rând se gată,
Unul câte unul.
Trei, şase, opt, zece ...
A mai murit un mişel.
Ce bine de el
că-i liber sa plece!
Azi n~o să-l mai frigă
in vise de fiere
nici trup de muiere
şi nici mămăligă.
Ah, Domnul, prea-bunul,
il mângâie foarte.
Tovaraşi de moarte,
poftim inca unul!
Lăsaţi-l să plece!
Nu spuneti o vorbă!
Ne lasa o ciorbă
si-o pâine rece.
As "noapte, Iisus ...
Radu Gyr
As "noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt părea Christ !
Luna-a intrat dupa El, în celulă
şi-L făcea mai înalt si mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte
argintându-l pe mâini vechi spărturi.
M 'am ridicat de subt pătura sură :
- Doamne, de unde vii, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a facut semn să tac...
A stat lângă mine pe rogojină :
- Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină
parcă purtase lanţuri, cândva...
Oftând Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi si guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână
şi-am adormit o mie de ani...
Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă si era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...
Am întins bratele. Nimeni, tăcere.
Am intrebat zidul. Nici un răspuns.
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au împuns...
- Unde eşti, Doamne ? - am urlat la zăbrele .
Din lună venea fum de căţui...
M 'am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui...
Basarabie robită
Radu Gyr
Din Bugeac până ’n Hotin,
bubă neagră si venin.
Din Orhei până’n liman,
junghi şi ţeapă de catran.
Cerul supt, cu şolduri slabe,
stă’ntr’o rână pe cocioabe.
Zarea zace ’nvineţită
ca o piele tăbăcită.
Mlaştinile, în pustie,
fumegă otravă vie.
Putrezi, racii si răspării
pe sub secetele ţării.
Luna pare ştreang si cange, -
soarele, pe picioroange...
Iese Foamea’n drum oloagă,
răşchirată pe mârţoagă,
si cum horcăe, beteagă,
la oblânc, într’o dăsagă,
sună numai căpăţâni
si ciolane de rumâni.
Iese Foamea’n drum jegoasă,
luna-i stă pe umeri coasă.
Când rânjeste,
pârjoleste,
si când geme,
ca’n blesteme,
vine molima - strigoiul -
ca să joace tontoroiul.
In amurg, ’naintea porţii,
văduvele-si chiamă morţii.
La răspântii, ca besmeteci,
plâng orfanii, trenţe, peteci,
umbre de sperietori
pentru corbi si pentru ciori.
La răscruci,
bătrâni năuci
scuipă scrum, oftează tuci,
îsi fac cruci
si trec năluci...
Gem căruţe spre Tighina
cu oftica si neghina.
Foame... pielea stă pe oase
ca o scoarţă viermănoasă.
Foame... pântecul se suge,
prins de şiră cu belciuge.
Foame... cleiul mâinilor
lins de limba câinilor.
Apele din Cogâlnic
înghit stârvuri de calic,
dar la praznic venetic
joacă luna din buric...
Ghiare lacome, de ciumă,
prind oftatul şi-l sugrumă,
si pe drumuri lungi de brumă
smulg troiţele din humă.
Sub harapnice cu sfârcuri
cad bisericile’n smârcuri.
Strâmb, prin şanţuri cu nămoale,
numai cântecul de jale
mai cutează să rămâie
împăiat ca o momâie...
Peste viaţă, peste ţară,
boleşniţa ca o fiară,
iar de-a lungul si de-a latul
veneticii ca bubatul...
Uite, ghiara hrăpăreaţă
cum ne’nfulecă din viaţă,
si ne fură soarele,
sângele, hambarele,
ziua, dimineţile,
cerul si fâneţile, -
si ne lasă,
si ne lasă
numai foame si pucioasă
si luna rânjind, cleioasă,
lângă geam proptită’n coasă...
1940
Blestemul Aiudului
Radu Gyr
Aiudule, Aiudule,
temniţă cruntă,
fă-te zăludule
piatră măruntă.
Focul mânce-te
că nu te saturi.
Mereu vrei scâncete
si bei oftaturi.
Vântul destramă-te
că nu-ţi ajunge
- si'n marea-ţi foamete -
mereu vrei sânge.
Apele facă-te
ape ca ele,
lacrimi din lacăte
plâns de zăbrele.
Grindina 'ndoaie-te
spele-te ploaie,
lanţuri si geamăte
să ţi le 'nmoaie.
Aiudule, Aiudule
fiară naucă,
face-te-ai crudule
scrum si nalucă.
Când voi muri
Radu Gyr
Când voi muri în temniţa asta spurcată
strivit de strigoii celulei şi de milenii,
or singur punându-mi o sfoară de beregată,
în moartea mea nu vor fi duioşii, nici sfinţenii.
Nici un heruv nu-mi va fi lunecat peste faţă,
morţii să-i dea împăcare, surâs şi blândeţe
Ingerii mei au fost osândiţi la ocnă pe viaţă
sau spânzuraţi, ca hoţii, prin pieţe.
Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit şi’n dezgusturi
trupu’ntreg o să-mi stea răşchirat ca o ghiară
Din inimă s’o ridica o mireasmă amară
de floare de soc, de cucută, de brusturi.
Şi ura, în ochi, mi-o’mpleti şfichiuiri de negre curele,
obrazul lumii să-l fulgere ca o biciuşcă.
Dinţii rânjiţi părea-vor că rup şi că muşcă
din toate năpastele mele.
Şi mâinile parc-or sta gata de trânta cea mare,
cu pumnii grei să izbească’ntr’un piept de furtună,
sau viaţa s’o prindă de gât şi s’o pună
în faţa mea, în genunchi, să-mi ceară iertare.
Vânăt de silă şi ură, leşu-mi sălbatec
nu va fi luminat de raiuri boltite...
Cei ce-or intra în celulă, vor merge ca pe jăratec
pe urletul meu, ca pe cuie, ca pe cuţite.
Şi-am să las în celulă o baltă de lacrimi sărată,
şi vor aduce căldări, smârcul amar să mi-l strângă.
Zadarnic s’o umple cu plâns găleată după găleată,
din ciment vor musti lacrimi noi şi pereţii mereu au să plângă.
Şi-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere’n tavan,
am să las, să’mpietrească pe veacuri ca stalactita.
Prin el, vreau să-mi ţintui de-a pururi ursita,
sus, pe un cer decăzut şi duşman...
Cântec deplin
Rad | |
