| Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)
 Troparul Cuviosului, glas 8:
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea şi patria ta, ai luat Crucea lui Hristos şi în valea Iordanului te-ai aşezat spre nevoinţă. Pentru aceasta şi cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul), ale cărui sfinte moaşte s-au aflat întregi în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva (şi se păstrează în biserica Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere de Ierihon). Sfântul preacuviosul Părintele nostru Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi din pruncie se dovedea un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu. După şase luni de zile de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!" După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mănăstirea!" Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit.
Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.
La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind în călugărie numele de Ioan. Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului.
Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite.
Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe. În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenin- du-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa. În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc.
Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său.
În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină. În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi.
La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului.
El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de "Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ", fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării lui la cele veşnice. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin
Manastirea Crasna |
|
  Turma fara pastor (poem in imagine si sunet)
Poezii scrise de Sfântul Ioan Iacob Românul Hozevitul, care a sihastrit la Schitul Sfintei Ana din Manastirea Hozeva, in pustiul Iordanului.
(reproduse din Sfântul Ioan Iacob Românul Hozevitul, Hrana duhovniceasca, Ed. Lumina din lumina, Bucuresti, 2006)
Turmă fără păstor
Se-aude azi din depărtare
La Dunăre un geamăt greu,
O, cât mai suferi azi de tare!
In Ţara ta, poporul meu!
Că iată, li-au răpit "păstorul"
Şi oile s-au risipit,
Punând la "stână" roşiorul
Pe cel "tovarăş" ca năimit".
Azi "urşii" smulg din carne lâna,
Iar sângele din "oi" îl sug
Şi multe oi, lăsându-şi stâna,
Prin locuri depărtate fug.
În plaiul strămoşesc, departe,
Oftează fraţii cu amar,
Fiind siliti acum să poarte
Povara Crucii spre "calvar".
0, Suflete nemângâiate
Din "lagărul de suferinţă",
Voi insetaţi de libertate,
Pâzindu-vă sfânta Credinţă
Voi socotiţi pe cei "de-afară"
Că sunt în raiul desfătării,
Căci nu e viată mai amară
Ca astăzi pe pământul Ţării.
Voi aşteptaţi o mângâiere,
0 rugăciune de la noi,
Dar nu aveţi la cine cere
Căci... toti suntem întru nevoi
Pribegi, instrăinaţi de casă,
Suntem la suflet răzleţiţi,
Căci duhul vrajbei nu ne lasă
Să fim măcar acum uniţi.
Ca pleava astăzi ne-mpresoară
Vârtejul rău al vrăşmăşiei,
Şi viaţa noastră mai amară
Ne-o facem noi în pribegie!
Îndemn frăţesc
Fii pribegi ai ţării mele,
Necăjiţi între străini,
Nu uitaţi menirea voastră
De români şi de Creştini.
Legea noastră creştinească
Şi pământul românesc
S-au păstrat cu multe jertfe
Care nu se pomenesc.
În prigoanele păgâne
Şi-n vârtejul cel barbar
Sângele curgea şiroaie
Pe al Patriei Altar.
Câti nu mor pentru credinţă,
Apărând acest pământ,
Ori prin aspră nevoinţă,
Ştie numai Domnul Sfânt.
Că furtuna cea de veacuri
A cumplitului necaz
Nu-i lăsa pe vii să şteargă
Lacrima de pe obraz.
Cărturari n-au fost pe-atuncea
Ca să scrie viaţa lor,
Au în schimb în "Cartea Vieţii"
Numele nemuritor.
Imnul românesc
(Din pragul anului 1956)
Acum, ca ca niciodată
Treziţi-vă, Români!
Având credinţă-n suflet
Şi armă sfântă-n mâini.
In rodul născocirii
Să nu nădăjduiţi,
Ci arma mântuirii
Mereu s-o mânuiti!
Uniţi-vă în cuget
Prin simţuri creştineşti
La sânul "Maicii voastre"
Celei duhovniceşti!
In pavăza credintii
Fiind adăpostiţi,
La vreme de războaie
Veţi fi nebiruiţi.
Tot neamul de pe lume
Şi cel de sub pământ
De s-ar scula-mpotrivă,
Va fi de voi înfrânt.
Pleca-ţi-vă la Domnul
Grumazul umilit,
Să vî înalţie fruntea
In "plaiul" cel dorit.
De somnul nesimtirii
Să nu mai dormitaţi,
Că "zorii mântuirii"
Se-arată la Carpaţi
Cu dragoste curată,
Ca fraţii petrecând,
Să nu ştirbim onoarea
Şi graiul nostru sfânt!
Trezindu-ne simţirea
Din suflet creştinesc,
Să punem semnul Crucii
Pe steagul românesc!
Pe tronul cel din suflet
S-avem necontenit
Icoana preacinstită
A Regelui Mărit!
De vom păzi unirea
Şi "Crezul din strămoşi",
Vom fi şi jos, în lume,
Şi-n ceruri glorioşi!
In scumpa noastră tară
Atunci vor creşte iar
Virtuţile străbune
Cu nume secular.
Din groapa stricăciunii,
Săpată de "tiran",
Se va scula cu slavă
"Răsadul lui Traian".
Deci azi, ca niciodată,
Să ne vădim creştini,
Păstrând neprihănită
Credinţa, prin străini!
Glasul păsărelelor
O, români din ţări străine,
Voi pribegi fiind ca noi,
Aţi scăpat de grea ruşine
Şi de groaznice nevoi!
Ţara voastră cea frumoasă
Şi-a schimbat acuma sorţii,
Căci potrivnicii din casă
I-au croit veşmântul morţii!
Nistrul azi şi Tisa plânge,
Şi Carpaţii plâng duios,
Revărsând pârâu de sânge
Către Dunăre, în jos.
Oltul sună "versul" jalnic
Dintre muntii ardeleni,
Iară Prutul plânge doina
Prin Moldova, pân-la Reni.
Toate apele năvalnic,
Se unesc apoi în cor,
Şi sunând un cântec jalnic,
Plâng durerea Ţării lor!
Iară Dunărea la vale,
Strânge dorul la hotar,
Şi umplându-se de jale,
Spune Mării, cu amar!
La noi acasă
(Pluguşorul românului pribeag)
Durerea morţii stăpâneşte
In plaiul nostru strămoşesc,
Căci fiara de la Miazănoapte
Sugrumă tot ce-i românesc.
Tânjeşte vatra părăsită
A bieţilor români pribegi,
Şi lumea fuge îngrozită
De multele fărădelegi.
Podoaba ţării azi se pierde,
Feciorii casei sunt străini,
Azi codrul nu mai este verde,
Iar florile sunt mărăcini.
Azi pâinea s-a făcut amară
Şi apa-i neagră de venin,
Văzduhul a ajuns povară,
Iar traiul omului... un chin.
De multă vreme nu se-aude,
Sub cerul Tării înroşit,
Decât al sputnicilor vuiet
Şi geamătul celui robit!
Cu lacrimi astăzi se adapă
Feciorii dulcei Românii,
Zicând: jeşiţi! -la cei din groapă -
Ca să intram azi noi, de vii!"
La Putna, Ştefan nu mai poate
Să odihnească în mormânt,
Văzând atâta nedreptate
Pe strămoşescul lui pămâint.
El strigă jalnic spre Suceava
La Sfântul Mucenic loan
Să ne ridice iarăşi slava
Cea dărâmată de tiran.
La Cozia, în Mânăstire,
Cu groază Mircea s-a trezit
De prea amara tânguire
A Oltului nemulţumit.
Spre Argeş, ochii îşi îndreaptă
La trupul cel mucenicesc
Şi suspinând mereu aşteaptă
Un semn de ajutor ceresc.
Mihai, din cripta cea bătrână,
Înalţă capul fioros,
Ar vrea s-apuce spada-n mână,
Dar... trupul îi rămâne-n jos.
El plânge astăzi cu Neagoe,
Rugând pe Nifon cel Sfintit,
Să scape Ţara din nevoie,
Cu darul lui nemărginit.
Vasile Lupu vrea să vadă
Din nou sobor creştin la Iaşi,
Dar arhiereii stau sub pază
Ş1 nu se pot urni doi paşi.
El vrea din nou să întărească
"Blagocestivul Adevăr",
Căci iarăşi lumea creştinească
Apucă "Legea" în răspăr.
Nu poate astăzi să mai vadă
Alături de Lăcaşul său,
Cum fac "organele" paradă
Tovărăşiei celui rău.
Tresar străbunii din morminte
Când văd atâta pustiire
Pe locurile cele sfinte,
Lăsate nouă moştenire.
Pâmântul plămădit cu sânge
Şi cu sudoare de martiri,
Azi se cutremură şi plânge,
Fiind împresurat de "zbiri".
Carpaţii astăzi se-nfioară
Şi apele se zbat în vad,
Văzând pe scumpa noastră Ţară
Cum se apropie de iad!
Azi Sfînţii iubitori de Ţară
Se roagă jalnic lui Hristos,
Să izbăvească de ocară
Pe neamul nostru credincios.
Iar voi, martirilor de astăzi,
Luceferi prea luminători,
Cu sfânta voastră îndrăzneală
Daţi pildă celor muritori.
Să ştie lumea râsfăţată
Că viitorul fericit,
Cu suferinţă şi cu jertfă
Va fi mereu pecetluit.
În calea către mântuire
Povara Crucii vom purta
Şi pân' la slava "Învierii"
Golgota vom întâmpina!
Nicodime, preafericite
De ce te-ai dus dintre români,
Lăsând Biserica robită
Şi Tara "fără de bătrâni"?
Veniamine Preasfinţite,
Cu Varlaam şi Dosoftei
Păziţi "Fă | |
